Tango

Scurtă istorie a dansului Tango

În contrast cu viziunea actuală pe care o avem despre Tango-ul dansat la serate strălucitoare, în care doamne în rochii superbe dansează cu bărbaţi în smoking-uri şi fracuri elegante, într-o ambianţă luxoasă, acesta s-a născut, de fapt, în zona sordidă și pauperă a societăţii, mai precis în bordelurile frecventate de bărbaţii din clasa de jos, din suburbiile rău famate din Buenos Aires. În secolul al XIX-lea, capitala argentiniană a fost invadată de bărbaţi din Europa care, în căutarea unei vieţi mai bune, şi-au părăsit familiile, casele şi ţările de origine, trezindu-se dezrădăcinaţi şi singuri în noul lor habitat. Acest val de emigranţi a făcut ca populaţia din Buenos Aires să crească de la câteva sute de mii de locuitori la peste 8 milioane în 1913. Determinant pentru geneza Tango-ului a fost faptul că aproximativ 1 din 10 locuitori erau persoane de gen feminin. Acest dezechilibru social a făcut ca Tango-ul să fie folosit ca un mijloc de petrecere a timpului liber în bordelurile din zona portuară a capitalei Buenos Aires. Aceste stabilimente erau frecventate de emigranţi în căutare de oportunităţi de socializare sau pentru relaţii cu persoane de sex opus. În aceste locuri ei găseau băutura în care să-şi înece tristeţea sau să le distragă atenţia de la solitudinea şi angoasele vieţilor lor. Iniţial, din cauza faptului că nu existau destule femei, bărbaţii se orientau către parteneri de dans de acelaşi sex, la origine Tangoul fiind, în consecinţă, un dans al bărbaţilor. Ulterior au fost cooptate şi prostituatele ca partenere de dans.

Din cauza barierelor lingvistice determinate de societatea eterogenă a acelei perioade, Tango-ul, ca dans, a evoluat şi ca un mod de comunicare non-verbală (gen pantomimă), cu conotaţii sexuale, între prostituate şi clienţi. Improvizaţia coregrafică era plină de efluvii emoţionale, atitudine şi gesturi lascive. Varietatea culturilor reprezentate de aceşti emigranţi avea să ducă la apariţia unui nou gen de muzică în care se contopeau ritmurile europene cu cele africane şi cu muzica indigenă a amerindienilor rezidenţi în pampasurile argentiniene. Noua muzică a fost botezată „Tango”. Etimologia acestui cuvânt este destul de controversată, istoricii susţinând că numele provine fie de la tobele africane (tan-go), fie din latinescul tangere (a atinge), fie că ar avea legătură cu existenţa în Angola şi Mali a două oraşe care poartă numele de Tango. Etimologia cuvântului nu are însă prea multă importanţă; ceea ce este important e că Tango-ul, ca gen muzical, a dat naştere dansului Tango.

Muzica de Tango era intrepretată de un trio de instrumente care, în general, era format dintr-un pian, o chitară şi un bandoneon. Acest din urmă instrument face parte din rândul koncertinelor (ca şi acordeonul), care au apărut în jurul anului 1845. Primul bandoneon a fost fabricat în anul 1856 şi a fost, de fapt, o koncertină care a primit acest nume în memoria lui Einrich Band – deţinătorul unui magazin de instrumente muzicale în burgul Krefeld din nordul Germaniei. De-a lungul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, bandoneonul a evoluat sub diverse forme, sisteme sau mărimi. Unul dintre aceste modele, numit Reinlander (din districtul Rin), a fost exportat în Argentina de către emigranţii germani. Acolo, el a cunoscut consacrarea sub numele de bandoneon şi este de atunci indisolubil legat de Tango.

Tango Habanera – varianta incipientă a Tango-ului

Istoricii consideră, în general, că varianta iniţială a Tango-ului a fost o combinaţie de elemente din Milonga argentiniană cu ritmul Kandombei africane şi cu linia melodică sentimental-emoţională a Habanerei andaluze. Această variantă a purtat numele de „Tango Habanera” şi a fost atestată documentar în jurul anului 1883. A avut însă o existenţă efemeră, dispărând până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi făcând astfel loc Tango-ului Argentinian. Acesta simboliza şi exprima tot ce era important în viaţa oamenilor simpli din Argentina acelei perioade, sentimente ca: fericirea şi suferinţa generate de dragoste, lupta cu vicisitudinile vieţii pentru a putea supravieţui într-un ambient străin şi dur. Primul Tango a fost atestat ca atare în 1857 şi s-a numit Toma mate, che. Alte Tango-uri de referinţă din această perioadă au fost El Entrerriano, compus de Rosendo Mendizabal în 1897 şi Tango Don Juan, scris de Ernestio Poncio în 1898.

Tango-ul de salon modern

La începutul secolului al XX-lea, Tango-ul a fost exportat în Europa, mai precis în Franţa. Aici a fost introdus în clasele înalte ale societăţii pariziene de către cel mai mare cântăreţ francez de music-hall al acelei perioade, Mistinquete. Interesul pentru acest dans a crescut rapid, determinând o veritabilă „tangomanie”, mai întâi la Paris, apoi la Londra şi New York. Adăugând haine luxoase, săli de bal, versuri şi orchestre specializate în acest gen de muzică, Tango-ul  suferit o transformare care l-a făcut să fie foarte popular în rândurile societăţii înalte din Europa şi Statele Unite şi a fost adoptat chiar şi de protipendada argentiniană – aceeaşi care la începuturile lui îl considera vulgar, lipsit de gust şi indecent. Primul Război Mondial nu a potolit deloc interesul publicului pentru acest dans, Rudolph Valentino contribuind şi el la aceasta prin intermediul prestaţiei sale din Cei patru călăreţi ai Apocalipsei (1921).

Astfel, în timpul primelor două decade ale secolului al XX-lea, Tango-ul a dominat cabaretele şi teatrele pariziene frecventate de înalta societate. Un recunoscut promotor al Tango- ului a fost muzicianul Roberto Firpo care a creat orchestra tipică de Tango, formată dintr-un pian, un bas, un bandoneon şi o vioară. O altă stea a începutului de secol XX a fost cântăreţul şi compozitorul de Tango Carlos Gardel (1890-1935), a cărui celebritate în Argentina este comparabilă cu cea a lui Elvis Presley în SUA. Vârsta de aur a Tango-ului a durat până prin anii ’40, când acest fenomen a cucerit întreaga lume. A urmat o perioadă de recesiune datorată accederii la putere în Argentina a unei „junte militare” care a restrâns libertatea de exprimare a cetăţenilor şi, implicit, popularitatea Tango-ului. În 1946, când Juan Peron, împreună cu soţia sa, Evita, au venit la putere, liberalizarea vieţii sociale şi culturale în Argentina a adus cu ea şi revigorarea Tango-ului. În această perioadă a trăit un mare dansator, Carlos Estevez, poreclit „Petroleo” (de la petrol) adică „alunecos”, „şiret”, „rapid” etc., acesta având un rol important în evoluţia Tangoului. Stilul lui se caracteriza printr-o atitudine de „macho” a partenerului, dansând cu genunchii mai flexaţi şi cu poziţia mâinilor mai compactă, iar mişcarea picioarelor includea balansări, fluturări, loviri şi încrucişări. De asemenea, în ceea ce priveşte poziţia corpurilor, aceasta devine mai elegantă. Tot el a înlocuit priza compactă şi puternică a stilului Canyengue cu o priză și un stil de conducere mai aerat (uşor), caracteristic dansului modern de salon, iar păşirea lină (uşoară) a devenit marca dansului de calitate. Ideile lui Petroleo au avut rolul de a dezvolta Tango-ul î  sensul modernizării şi stilizării lui. Stilul său de dans a fost influenţat de muzica orchestrelor lui Carlos Di Sarli şi Osvaldo Pugliese. Doi dintre discipolii cei mai importanţi pe care i-a lăsat stilul lui Petroleo au fost Antonio Todaro şi Raul Bravo, coregrafi argentinieni cu o mare influenţă asupra Tango-ului modern. Todaro şi Bravo au deţinut o şcoală de Tango în Flores timp de 16 ani, în perioada anilor ’60-’70. Todaro a continuat să aibă succes ca profesor al multor staruri de astăzi, printre care şi Virulazo, cel care mai târziu avea să cunoască consacrarea internaţională prin rolul său din Tango Argentino.

Varianta internaţională a Tango-ului, cunoscută din competiţiile de dans sportiv, reprezintă un hibrid generat de către profesorii de dans din Marea Britanie. Aceştia au adaptat Tango-ul Argentinian care, prin origine şi caracter, s-ar fi încadrat, mai degrabă, în categoria dansurilor latino-americane, în cea a Dansurilor Standard („Ballroom”), modificându-l în consecinţă. Astfel, priza a devenit mai largă, dansul perechii a căpătat o caracteristică progresivă accentuată, multe dintre figurile de dans fiind importate din Vals Lent sau Foxtrot. În urma tuturor acestor schimbări a rezultat forma pe care o are astăzi Tango-ul în competiţiile de dans sportiv. Începând însă cu 1952, anul morţii Evitei Peron, Tango-ul a căzut din nou în dizgraţie, şi de această dată se părea că pentru totdeauna. Din fericire, nu a fost aşa, din moment ce Tango-ul reprezintă şi astăzi un gen muzical foarte apreciat de către dansatori şi melomani. În anii `80 asistăm la o renaştere a Tango-ului, datorată în mare măsură impactului formidabil pe care l-au avut spectacolele itinerante Tango Argentino sau Tango Passion, cât şi succesului unor filme ca Forever Tango, Evita, The Tango Lesson etc. O dovadă în plus că Tangoul este aici ca să dureze o reprezintă şi Forever Tango, un music-hall care a fost declarat cel mai longeviv spectacol de pe Broadway. Acest spectacol, produs în mai 1996 de către Luis Bravo, se joacă şi în prezent, având un mare succes. O altă demonstraţie filmată a fost făcută de Al Pacino şi Gabrielle Anwar în Parfum de femeie. Toate acestea dovedesc, o dată în plus, ineluctabilitatea Tango-ului din viaţa socială şi culturală a omului modern. Consecinţa acestei situaţii o reprezintă apariţia a mii de cluburi şi organizaţii care promovează Tango-ul în întreaga lume. Fără a avea pretenţia că am tratat exhaustiv acest topic, am încercat să vă oferim câteva repere care să vă permită să vă faceţi o idee asupra genezei Tango-ului.

„Dansul modelează esenţa fiinţei tale.” (Costinel Mihaiu)