Samba

Scurtă istorie a dansului Samba

    În forma sa iniţială, Samba provine din Brazilia, fostă colonie portugheză (devenită independentă în 1822), în care (ca şi în celelalte colonii europene) au fost aduşi mii de sclavi. O mare parte dintre aceştia aparţineau popoarelor Yoruba şi Bantu (din Congo, Angola şi Nigeria). Caracteristic acestor popoare erau petrecerile de cult. Acestea puteau dura zile întregi şi erau legate în principal de dans, al cărui scop era provocarea extazului. Din astfel de dansuri a aparut Samba, aceasta fiind, ca şi Rumba, un substantiv colectiv pentru mai multe tipuri de dans.

     În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, în Brazilia, din contopirea dansurilor de cult africane cu cele portugheze, a rezultat Maxixe, un dans încerc (descris ca un Two Step), denumit astfel după fructul plin de ţepi al cactusului.

     În anii 1830 s-a dezvoltat un nou dans care combina figurile caracteristice dansurilor populaţiei negre cu rotirile şi sway-urile indigenilor Lundu. În timp, acesta a fost modificat şi a început să fie dansat în stilul european, în poziţie închisă. În jurul anului 1885, a fost adoptat de societatea înaltă din Rio şi popularizat ca „Zemba Queca”, fiind modificat apoi din nou şi numit „Mesemba”.

       În special după abolirea sclaviei în 1888, se distinge o diversitate covârşitoare de dansuri populare, concentrată în Rio de Janeiro, Bahia şiSao Paulo. Dansurile băştinaşe erau considerate imorale de către europeni, astfel că autorităţile au încercat să le diminueze popularitatea. Cu toate acestea, multe dintre ele au devenit populare nu numai printre negri, dar şi printre albi.

      Batuque, descris ca un dans în cerc cu paşi de Charleston, dansat pe bătai din palme şi percuţie, a devenit atât de popular, încât împăratul portughez Manuel I, care s-a refugiat în Brazilia în timpul războaielor napoleoniene, l-a interzis prin lege. La începutul secolului XX, Mesemba a fost combinată cu Maxixe. Acesta din urmă a ajuns în 1910 în Europa, fiind urmat în 1924 de Samba. Pentru o perioadă scurtă, până în 1925, Samba a fost inclusă şi în competiţii, însă, din cauza mişcărilor şi ritmurilor mult prea variate şi complexe, s-a renunţat la ea.

      În forma ei originală, Samba este un dans de grup şi se dansează fără contact între parteneri. Bărbaţii şi femeile dansează Samba în maniere diferite. Pentru femei dansul constă în mişcări simetrice şi rapide ale picioarelor însoţite de răsuciri ale şoldurilor şi ale umerilor, generând astfel un dans care face tot corpul sa vibreze. Bărbaţii realizează aceeaşi mişcare a picioarelor, însă fără mişcări energice ale bazinului şi ale umerilor. Ei dansează în jurul femeilor, sărind, rotindu-se şi lovindu-şi calcâiele cu palmele. Pattern-ul cel mai simplu de Samba este o formă de bătut din palme, remarcată de J. Debret la sclavi şi care se mai poate auzi şi azi în Bahia.

       Originea numelui „Samba” este neclară, existând diferite explicaţii: de exemplu, ar putea proveni din cuvântul „Semba”, deşi, alte păreri spun că ar fi derivat din „Zambo”, însemnând rodul iubirii dinte un bărbat negru cu o băştinaşă. De asemenea, în limbajul Umbundu este cunoscut termenul „Esemba, Olisemba”, care înseamnă „a dansa şi a bate din palme”. Kimbundu cunoaşte de altfel şi termenul „Sesemba”, „a dansa târşâind picioarele”. Pentru aderenţii la religia afro-braziliană, Candomble, Samba înseamnă „a-ţi invoca propriul sfânt (orixa)”. Candomble păstrează şi azi aceste ritmuri care au influenţat muzica braziliană, făcând din Samba un gen unic.

     Eminentul folclorist brazilian Edison Caneiro menţionează că era o vreme când cuvântul „Samba” era folosit pentru a desemna anumite tipuri de muzică şi de dans, introduse de negrii africani în diferite regiuni ale Braziliei, de la Maranhao în nord până la Sao Paulo în sud. Muzica corespunzătoare se numea Samba: „tambor de mina” în Maranhao; „milindo” în Piaui, “bambelo” în Rio Grande do Norte; “coco, Samba de roda e bate-bau” în Zona da Mata do Nordeste şi Bahia; „jongo” în zonele Espirito Santo, Rio de Janeiro şi Minas Gerais. Pentru sclavii africani aduşi în Brazilia în secolele XVII, XVIII şi XIX cuvântul „Samba” avea o mulţime de înţelesuri, şi anume: „a se ruga”, „a invoca spiritele strămoşilor”.

       Termenul de „Samba” poate fi găsit în surse scrise din 1838, iar la începutul secolului al XX-lea este înlocuit cu termenul de „Batuque”.

     Prima melodie de Samba s-a numit „Pelo Telefone” („La telefon”) şi a fost scrisă în 1916 de Donga (Ernesto Joaquim Maria dos Santos, 1889-1974) şi interpretată de trupa Oita Batutas.

       1928 a reprezentat un an special pentru Samba. Atunci a fost publicată în limba franceză o carte de dans  ce conţinea instrucţiuni de Samba, scrisă de Paul Boucher, iar la 12 august 1928 a fost deschisă prima şcoală de Samba în Estacio.

      Primele şcoli de Samba erau de fapt mici grupuri („blocos”), cu nu mai mult de 50 de persoane, care, purtând costume specifice, mărşăluiau pe suntele scoase de instrumentele de percuţie. Primul „bloco” a fost atestat în 1928 sub numele de „Deixa Falar”, în districtul Estacio din Rio de Janeiro. Aceştia şi-au spus „Escola de Samba” (Şcoală de Samba) pentru că s-au cunoscut chiar lângă una din şcolile locale. Cu timpul, aceste parade s-au tranformat în competiţii foarte bine organizate. Prima competiţie de acest gen a avut loc în 1932 fiind câştigată de Mangueira.

     Începând cu 1935, şcolile de Samba au fost oficial înregistrate ca Gremio (cluburi recreative). În anii ’30, când Brazilia era condusă de preşedintele Getulio Vargas, oraşul Rio a început să încurajeze organizarea unui carnaval anual. Cele mai mari şi mai cunoscute şcoli de Samba se află în popularele districte din Rio de Janeiro: Imperatriz Leopoldinense, Mangueira, Beija Flor, Portela, Viradouro, Unidos da Tijuca etc. În Franţa, Nicia Ribas d’Avila a fost prima persoană care a introdus aceste aspecte ale culturii braziliene când a creat în Paris o şcoală de Samba la sfârşitul anilor ’70: „Unidos da Tia Nicia”.

       Când este vorba de istoria Sambei, trebuie amintiţi şi dansatorii Manuel Diniz (“Duque” – ducele) şi Gaby, doi dansatori de Maxixe rezidenţi în Paris, cărora le este atribuită crearea versiunii de Ballroom a Sambei şi introducerea acesteia în Europa. Duque este cel care a modificat Maxixe-ul pentru a se potrivi muzicii inovative pe care o cânta Oito Batutas. Această trupă a continuat să-şi dezvolte muzica ducând la apariţia unui nou stil de dans numit Samba-Carioca (Carioca este un râu care curge prin Rio de Janeiro). Aceast gen este considerat precursorul variantei de Ballroom a Sambei şi a fost popularizat în 1933, prin intermediul filmului „Flying Down to Rio” în care Fred Astaire şi Ginger Rodgers dansau Samaba-Carioca.

       Oita Batutas este cel care a introdus instrumentele de Jazz în Brazilia. Aceste instrumente, în combinaţie cu variatele instrumente de percuţie braziliene, au dat Sambei un nou ritm. Donga a adoptat instrumentul numit banjo, în schimbul chitarei, Pixinguinha a adoptat saxofonul, deşi timp de 20 de ani a păstrat fluierul ca instrument principal. Cu aceste noi sunete, compozitori ca Donga, Pixinguinha, Sinho (Jose Barbosa da Silva) şi Heitor dos Prazeres au dezvoltat genul Samba-Carioca (Samba din Rio de Janeiro) şi Samba da cidade (Samba din oraș). Această Samba, cu un ritm sincopat caracteristic, a ajuns să predomine muzica Carnavalului de la Rio.

      În general, Samba este scrisă în măsura de 2/4, incluzând linii sincopate în melodie şi în acompaniament. Muzica braziliană de Samba reprezintă o denumire generică pentru nişte forme de muzică şi de dans destul de diferite. Unele dintre aceste genuri au primit propriile denumiri, cum ar fi Samba-Reggae (apărut în anii ’80 în Salvador), Timbalada, Lambada şi Maracatu.

       După cel de-al doilea război mondial, 1948/49, Samba a fost popularizată într-o formă simplificată, fiind standardizată în 1956 de Pierre Lavelle.

      În 1959 a fost acceptată definitiv în programul competiţional, în categoria dansurilor latino-americane. După toate schimbările, contopirile culturale şi simplificările aduse, Samba dansată astăzi la nivel social şi competiţional nu mai are prea multe în comun cu Samba originală.