Rumba

Scurta istorie a Rumbei

      Este dificil a se discuta în particular despre Rumba, Mambo sau Cha-Cha-Cha, deoarece toate aceste dansuri sunt indisolubil legate unul de celălalt, Rumba reprezentând, în concepţia mea, însuşi spiritul dansului şi al muzicii latino-americane.

      Este îndeobşte acceptat faptul că Rumba a rezultat, în principal, din contopirea a trei culturi: africană, iberică şi amerindiană. Originile Rumbei datează din secolul al XVI-lea, odată cu sosirea primilor sclavi negri provenind din Africa. Descoperită în 1492 de către Columb, Cuba devine în scurt timp un loc predilect al comerţului cu sclavi, majoritatea aparţinând poporului vest-african Yoruba (Nigeria de astăzi), un popor cu o cultură dezvoltată şi înzestrat cu mult talent în ceea ce priveşte muzica şi dansul.

      Se presupune că Rumba are la origine un gen de Flamenco adus de către spanioli în Cuba, unde a intrat în contact cu ritmurile sclavilor africani. Iniţial, figurile de Rumba au fost inspirate din universul cotidian al ţăranilor acelor timpuri. Termenul de „Rumba” provine din spaniolă, fiind folosit la început ca sinonim pentru petrecerile oficiale, pentru muzica şi dansurile specifice. Ulterior, numele descrie nu un dans, ci o femeie cu un stil de viaţă foarte libertin. Pornind de la acestea, la început Rumba a fost etichetată ca fiind un dans frivol şi imoral.

       Rumba originală era un dans folcloric care îmbrăca forma unei pantomime cu conotaţii sexuale, dansată (paradoxal) pe muzică cu un tempo alert, cu mişcări caracteristice ale şoldurilor (cuban motion), cu o atitudine dominantă din partea bărbatului şi senzualo-defensivă din partea femeii. În zona de origine (insulele Caraibe), acest gen de muzică sau dans a cunoscut notorietatea sub o varietate de nume (Son, Danzon, Guagira, Guaracha, Naningo).

       „Rumba” reprezintă un termen generic, dedicat de profesorii de dans din Statele Unite versiunii modificate a „Son”-ului cubanez, mult mai lentă şi mai decentă decât varianta originală.

       Mişcările expresive, lascive şi viguroase ale dansatorilor sunt în armonie cu ritmul imprimat muzicii de către instrumentele de acompaniament, care includ printre altele maracase, clave, marimbola şi tobele Bongo şi Conga.

      La fel ca şi în cazul altor dansuri, Rumba a cunoscut metamorfoze datorate fie trecerii timpului, fie segregaţiei sociale. Astfel, în perioada celui de-al doilea război mondial, Son-ul – o variantă mai lentă şi mai rafinată a Rumbei originale – reprezenta dansul popular al clasei de mijloc din Cuba. Tot lent era şi Danzon-ul, dansul oamenilor din înalta societate cubaneză.

       În Cuba, numeroase dansuri poartă denumirea de Rumba. Acestea sunt împărţite în trei ramuri: Yambu, Columbia şi Guaguanco. Yambu este varianta cea mai veche a Rumbei, în zilele noastre fiind întâlnit destul de rar, la fel ca şi Columbia – o Rumba câmpenească dansată de către bărbaţi. Guaguanco este forma cea mai cunoscută dintre acestea, un dans cu mişcări erotice care a preluat diverse elemente spaniole.

      Iniţial, muzica a fost scrisă în măsura 2/4, dar mai nou, pentru a uşura abordarea de către compozitori şi cântăreţi a acestui gen, se foloseşte măsura 4/4.

       Ca de obicei, este foarte important să discutăm şi despre rolul esenţial pe care l-au avut profesorii de dans din SUA în ceea ce priveşte evoluţia şi consacrarea la nivel mondial a acestui dans. În consecinţă, urmează o succintă prezentare cronologică a principalelor momente şi personalităţi americane care au influenţat istoria Rumbei.

       Prima încercare serioasă de a introduce Rumba în sălile de dans din Statele Unite a aparţinut lui Lew Quinn şi Joan Sawyer în 1913. Zece ani mai târziu, muzicianul Emil Coleman a importat câţiva muzicieni şi o pereche de dansatori de Rumba în New York. În 1925, Benito Collada a deschis clubul „El Chico” în Greenwich Village, unde Rumba ţinea capul de afiş. În vara lui 1930, Edward Markx Music Company a scos pe piaţă un cântec intitulat „The Peanut Vendor” interpretat de orchestra Havana Casino condusă de Don Azpiazu, care a devenit rapid un hit.

      În 1935, George Raft a jucat rolul unui dansator în filmul „Rumba”, un music-hall în care în final eroul caştigă dragostea frumoasei Carol Lombard prin pasiunea lor comună, dansul.

       Tot în aceeaşi perioadă, Xavier Cugat a format o orchestră specializată în muzica latino-americană. El a concertat la Coconut Grove în Los Angeles şi a apărut în unele dintre primele filmele sonore precum, „In Gay Madrid”. Mai târziu, în anii 1930, Cugat a cântat la hotelul Waldorf Astoria din New York. Spre sfârşitul decadei, el era recunoscut ca având cea mai de succes orchestră de muzică latino a acelor zile.

       Însă, muzica latino a căpătat un impact cu adevărat semnificativ abia la sfarşitul deceniului al III-lea al secolului al XX-lea. Rumba a fost importată din Cuba (via Miami Beach) în New York, unde profesorii de dans au denumit-o „Rumba” sau, alteori, „Rhumba”. În ţara de origine, dansul a fost denumit „Cuban Rumba” pentru a se face diferenţa faţa de varianta americană. O altă diferenţă semnificativă între cele două stiluri o reprezintă pasul de bază, care în SUA avea forma unui pătrat (box), iar în Cuba avea forma unui romb (diamond).

      În Europa, introducerea dansului latino-american (Rumba, în special) s-a datorat lui Monsieur Pierre (principalul profesor de dans din Londra acelei perioade), care, cu entuziasmul, experienţa şi talentul său a reprezentat un excelent promotor al acestui gen de dansuri pe bătranul continent. Începând din 1930, Monsieur Pierre împreună cu partenera sa, Doris Lavelle popularizează dansurile latino-americane şi introduc în cercurile de dans adevărata „Rumba Cubaneză”.

      În anii ’50, a izbucnit un puternic conflict cu privire la aceste diferenţe între paşii de bază (aşa-numitul „Război al Rumbei”). Pe de o parte era „Square-Rumba” (Carré), adusă în Europa din S.U.A. în 1930 şi standardizată de francezul Lucien David, pe de altă parte, „Rumba Cubaneză”. După numeroase discuţii, în 1964, Rumba Cubaneză a fost acceptată şi recunoscută ca versiune internaţională oficială, fiind folosită în competiţiile de dans sportiv. Tot din acelaşi an datează şi prima ediţie a „Tehnicii Latino” a lui Walter Laird, care a avut un aport important la acceptarea, în cele din urmă, a acestei variante

      În zilele noastre, Rumba este dansată pe un tempo de „Bolero”, care este mai lent decât ritmul „Guaracha”, ce a caracterizat dansul în perioada lui incipientă. Aceasta nu l-a făcut mai puţin fascinant, ci dimpotrivă. În pofida trecerii anilor, Rumba a rămas unul dintre cele mai apreciate dansuri.

„Dansul îţi captivează corpul, dar îţi eliberează sufletul.”

Costinel Mihaiu