Quickstep - Foxtrot

Scurtă istorie a dansului Quickstep

Exuberanţa şi eleganţa reprezentate prin dans

      Începând cu deceniul doi al secolului al XX-lea, multe formaţii de muzică interpretau Foxtrot-uri cu tempo-uri mai rapide sau mai lente decât ar fi fost normal, astfel încât paşii caracteristici acestuia nu mai puteau fi transpuşi foarte natural în dans. Muzicieni ca Fletcher Henderson, Louis Amstrong şi Duke Ellington au simţit nevoia varierii ritmului Foxtrot-ului clasic, făcând ca muzica Ragtime şi Jazz-ul să evolueze spre „Swing”.

       Aceste inovaţii au dus la naşterea a două familii de dansuri, una caracterizată de o dinamizare a ritmului, din care ulterior a evoluat Quickstep-ul şi cealaltă, caracterizată de o încetinire a acestuia, din care s-a metamorfozat Slow Foxtrot-ul. Din prima familie au făcut parte „Charleston”, „Shimmy”, „Black Bottom” şi „Peabody”, iar din cea de-a doua „The Blues” şi „Saunter”. Toate aceste dansuri care au cunoscut consacrarea şi s-au impus în saloanele acelei perioade au avut un rol determinant în evoluţia ulterioară a celor două dansuri care fac subiectul expozeului meu, astfel încât se impune prezentarea (chiar dacă succintă) a fiecăruia dintre ele.

       „Shimmy” a avut probabil ca precursor dansul „The Shika”, ce a fos timportat în America de către sclavii africani originari din zona cunoscută astăzi sub numele de Niger. „Shimmy” a fost menţionat pentru prima dată în cântecul lui Perry Radford „The Bullfrog Hop” în 1909 şi a devenit popular în America în perioada 1910-1920, cunoscând apogeul după ce Gilda Gray l-a introdus în show-ul „Ziegfeld Follies” în 1922. Ea pretinde că numele are la origine interviul acordat unui reporter care, întrebând-o ce „zgâlţâia” în timpul dansului a primit răspunsul „chemise” (cămaşă – în limba franceză). Dansatoarea Mae Wess a fost creditată ca fiind la originea acestui dans, pe care l-a introdus în 1919 în spectacolul „Sometime”. Cântăreaţa Ethel Waers, care făcea parte din distribuţia acestui spectacol, a descris evoluţia dansatoare iastfel: „îşi pune mâinile pe şolduri şi îşi mişcă corpul fără a mişca picioarele”. Astăzi, cuvântul „Shimmy” semnifică mişcarea umerilor sau a şoldurilor sub forma unui tremur cu o frecvenţă foarte rapidă.

      În 1925 a început febra „Charleston”-ului, un alt precursor influent al Quickstep-ului, a cărui variantă originală se presupune că îşi are rădăcinile în Insulele Capului Verde, mai precis în zona docherilor negri din Portul Charleston.

      A fost pus în scenă pentru prima oară în 1922, în New York, la un teatru de revistă, de către George White şi a devenit popular în rândurile populaţiei albe după show-ul „Running Wild” din 1923 din „Ziegfeld Follies”. În Europa a fost introdus de Josephine Baker în 1920, la Paris. Era dansat cu mişcări legănate ale braţelor şi „aruncări” ale picioarelor pe muzică la 200-240 de bătăi pe minut. 

     Ulterior, a devenit popular în toată lumea, dar caracterul deosebit de energic (sălbatic) al dansului a făcut ca acesta să fie treptat exclus din saloanele de dans.

       „Black Bottom”, presupus originar din suburbia cu acelaşi nume a Detroit-ului sau New Orleans, a devenit cunoscut după show-ul lui George White„Scandals of 1926” şi era dansat pe muzică la 140-160 de bătăi pe minut, implicând legănarea torsului, îndoirea genunchilor şi aruncări energice din picioare.

      „Peabody”, denumit astfel după un controversat locotenent de poliţie, s-a apropiat cel mai mult de Quickstep. Acest locotenent, pe numele său William Frank Peabody, deşi a fost un poliţist cu o reputaţie îndoielnică, a reuşit, datorită notorietăţii de care se bucura în cercurile de dansatori din New York-ul acelei perioade, să fie identificat cu unul din dansurile cele mai importante pentru geneza Quickstep-ului. Vizita formaţiei lui Paul Whiteman în Anglia, în 1923, a reprezentat catalizatorul apariţei unei versiuni mai rapide a Foxtrot-ului, care a asimilat elemente din toate dansurile mai sus menţionate.

        Profesorii de dans englezi, împreună cu Imperial Society of Teachers of Dancing, au început cu acea ocazie standardizarea noilor variante de Foxtrot. Astfel, unele din figurile de bază au fost descrise de către profesorii de dans din Anglia încă din deceniul doi al secolului al XX-lea şi au dăinuit până în zilele noastre. Un exemplu în acest sens îl reprezintă „lock step”-ul care, deşi atunci se numea „cross step”, reprezenta de fapt aceeaşi figură.

       Quickstep-ul (iniţial denumit „Quick Time Foxtrot and Charleston”) şi Slow Foxtrot-ul au fost prezentate pentru prima dată într-o competiţie de dans la campionatele „Star” din 1927 de către cuplul de dansatori englezi Frank Ford şi Molly Spain. Variantei rapide a Foxtrot-ului i s-a dat numele de „Quickstep” de către Socitatea Imperiala a Profesorilor de Dans în 1924. Maliţioşii susţin că a devenit aşa popular deoarece îi ajuta să se încălzească pe timpul iernilor din acea perioadă caracterizată de o acută recesiune economică. De altfel, s-a demonstrat în mod ştiinţific că energia produsă într-un minut de dansat Quickstep este echivalentă cu cea produsă într-o alergare pe distanţa de 1600 m. Lăsând la o parte latura anecdotică, în opinia mea, Quickstep-ul a devenit atât de popular şi a dăinuit atât de mult, deoarece a oferit tinerilor din clasa de mijloc a societăţii ceea ce căutau, şi anume un ritm caracteristic vârstei lor, plin de veselie, dinamism şi „joie de vivre”. Spre deosebire de acesta, Slow Foxtrot-ul a evoluat ca un dans destinat protipendadei care, datorită etichetei, nu-şi putea permite un dans atât de energetic precum Quickstep-ul.