Valsul a fost introdus în Statele Unite în prima jumătate a secolului al XIX-lea şi, împreună cu Mazurka, Varşoviana şi Polka a devenit cunoscut ca „round dance”. Prima atestare documentară provine din Massachusetts-ul anului 1834 şi îl are ca protagonist pe Lorenzo Papanti, un profesor de dans care făcea parte din protipendada Boston-ului acelei epoci. Acesta a fost nvitat la o petrecere mondenă organizată la reşedinţa doamnei Otis Beacon Hill, ocazie cu care a făcut o demonstraţie de Vals Vienez.

       Datorită ritmului alert al Valsului Vienez, destul de pretenţios şi greu de urmărit de către dansatorii obişnuiţi, a devenit imperios necesară încetinirea sa, compozitorii începând să scrie muzica de Vals cu un ritm mai accesibil. Astfel, în anul 1870, în Statele Unite a apărut o formă mai lentă a rapidului „ValsVienez”, dansată pe un tempo de 90 batăi pe minut.

     Cunoscut iniţial sub numele de „Boston”, acest dans era caracterizat, printre altele, de întoarceri lente cu mişcări lungi şi alunecate, partenerii ţinându-şi mâinile unul pe şoldurile celuilalt. O altă schimbare importantă care a avut o influenţă foarte mare în dezvoltarea ulterioară a dansului sportiv, a fost cea legată de poziţia labelor picioarelor. Anterior, acestea erau ţinute întoarse în afară, ca în balet, Boston-ul fiind primul dans de salon în care labele picioarelor se mişcau păstrând un paralelism reciproc. Această evoluţie a fost determinată de introducerea paşilor spre faţă şi spate în figurile de dans.

      Pentru a vă face o idee în legătură cu impactul social pe care l-a avut aces tdans la începutul secolului al XX-lea, trebuie să menţionăm că, în general, programul unui bal din acea perioadă cuprindea, în proporţie de aproximativ 75% Valsuri şi 25% alte dansuri. Boston-ul a stat la originea Valsului Englez, cunoscut în zilele noastre sub numele de Vals Lent. Varianta modernă a acestui dans a apărut în jurul anului 1910, fiind elaborată de către profesorii de dans din Anglia. Forma actuală a dansului a fost descrisă ca derivând atât din Landler cât şi din Boston, împrumutând elemente din amândouă. O altă modificare a reprezentat-o apariţia „ezitării” (hesitation), care presupunea ca dansatorii să facă un pas caruia să i se aloce doi sau mai mulţi timpi muzicali. Deşi Boston-ul a dispărut odată cu sfârşitul primului război mondial, el este considerat ca fiind precursorul Valsului de stil internaţional pe care îl cunoaştem astăzi sub numele de Vals Lent.

      Un rol foarte important în dezvoltarea Valsului Lent l-au avut doamna Josephine Bradly şi domnul Victor Silvester, precum şi perechea de dansatori formată de Maxwell Steward şi Pat Sykes (campioni ai Angliei). De asemenea, o contribuţie importantă la standardizarea figurilor acestui dans a avut-o Societatea Imperială a Profesorilor de Dans (I.S.T.D) şi în special Alex Moore.

       Dansatorii au început astfel să folosească avantajele generate de tempo-ul mai lent pentru a adăuga figuri noi, unele folosind ritmuri sincopate, altel eavând la bază „ezitările”. Acestea confereau dansului un farmec deosebit, făcându-l mai interesant de executat şi de privit.

       Valsul american de astăzi este similar stilului internaţional, cu diferenţa că este permisă o varietate mai mare de poziţii de dans, închise şi deschise, abordare similară celei folosite în dansurile latino-americane.Permiterea despărţirii dansatorilor din poziţia tradiţională, închisă, de dans dă stilului american o libertate de exprimare unică, incluzând genurile dramatic şi show. Cu toate acestea, cel puţin deocamdată, în competiţiile de dans sportiv desfăşurate sub egida W.D.S.F. şi B.D.F., această abordare este prohibită.

       După o evoluţie de aproape un secol, Valsul Lent este astăzi un dans lin (smooth), fiind caracterizat de acţiunea de „swing” (consecinţă a combinării deplasărilor pe orizontală cu variaţii pe verticală a centrului de greutate a perechilor).

       Acţiunea carcteristică de înălţare şi coborâre a Valsului se repetă ciclic la fiecare măsură după cum urmează:

      1.înălţarea începe pe pasul 1;
      2.înălţarea continuă pe timpul pasului 2 şi 3;
      3. se coboară la sfârşitul pasului 3.

       Întoarcerile în ambele direcţii (orar şi antiorar) predomină în structurile coregrafice caracteristice acestui dans. Mişcările de bază la nivelul de început includ o succesiune de paşi numită „Chasse turn”, picioarele apropiindu-se pe al treilea pas. Excepţia o reprezintă, după cum aminteam mai sus, acţiunea de ezitare (hesitation), în care nu este făcut decât un pas pe prima bătaie a măsurii, pe celelalte două păstrându-se poziţia.

       În ceea ce priveşte Valsul Vienez, în anii ’60-’70 au avut loc numeroase discuţii şi controverse între profesorii de dans din Germania şi Anglia referitor la figurile permise în competiţii, discuţii care s-au materializat în 1983, când International Comitee of Ballroom Dancing a standardizat figurile de dans care urmau să se danseze astfel:

      *„natural şi reverse turn” (figuri definitorii caracterizate de deplasări şi întoarceri continue);
      *„changing steps” (figuri de legătură între cele două genuri de întoarcere menţionate anterior);
      *„natural şi reverse fleckerl” (figuri de dans rotativ-staţionare);
      * „contra check” ( figură de legătură între cele două fleckerl-uri).

      Figurile de dans enumerate mai sus au fost singurele permise în competiţiile de dans sportiv timp de aproape două decenii. Mai nou, în 12 ianuarie 2001 la Zurich, Federaţia Internaţională, din dorinţa de a revigora Valsul Vienez şi de a-l face mai spectaculos şi interesant atât pentru sportivi, cât şi pentru spectatori şi media, a permis, pentru o perioadă de probă, folosirea şi a altor figuri:

      * Natural Spin şi Natural Pivot;
      * Reversed Pivot;
      * Left Wisk (figură de dans folosită la trecerea din Reverse în Natural Fleckerl).

      Toate aceste schimbări au fost elaborate de către un colectiv de specialişti format din Wolfgang Opitz, dna. Natasa Ambroz, Oliver Wessel-Therhorn, Philip Banyer, Hans Laxholm şi Werner Fuhrer.