Şi în ceea ce priveşte originea Merengue-lui părerile sunt împărţite.

       Potrivit lui Jean Fouchard, „Merengue” a evoluat din fuziunea muzicii sclavilor, cum ar fi Chica şi Calenda, cu Contradanse-ul, iar numele de Merengue a derivat din Mouringue, muzica populaţiei Bantu din Madagascar numită „Bara”.

        Flérida de Nolasco, îi atribuie paternitatea primelor compoziţii de Merengue „¡Ay, Coco!”, „El sancocho”, „El que no tiene dos pesos no baila”, and „Huye Marcos Rojas que te coje la pelota” colonelului Juan Alfonseca Baptiste (1810-1875). 

        Rafael Vidal susţine că apariţia acestui gen muzical reprezintă expresia spontană a bucuriei provocate de victoria împotriva haitienilor în bătălia de la Talanquera din 1844. 

        Conform altei variante, Merengue a apărut cu ocazia unei petreceri, dată în onoarea unui oaspete de rang înalt invalid de un picior. Când acesta a început să danseze, toţi invitaţii au remarcat felul special în care acesta se mişca datorită handicapului său şi ca o dovadă de respect, toată lumea s-a simţit obligată să-l imite. Şi astfel s-ar fi născut Merengue-ul.  

        Cea de-a patra variantă susţine că Merengue își are originea în tradiţiile africane Taino, care mai târziu s-au amestecat cu elemente coloniale spaniole şi africane. Nu se ştie însă dacă dansul a venit direct din Africa sau a trecut şi prin Cuba.

        Unii sugerează chiar o legătură cu piraţii din „La Tortuga”, deoarece mulţi dintre aceştia (prin natura profesiei) suferiseră amputări ale membrelor inferioare şi purtau proteze de lemn. Acest lucru îşi punea amprenta asupra manierei de locomoţie şi implicit asupra dansului lor.

        Alții susţin că dansul a apărut datorită sclavilor care, legaţi cu lanţuri de picioare la comun, erau forţati să-şi târască piciorul încătuşat, sincronizându-se pe bătaia tobelor când recoltau trestia de zahăr.

        De asemenea, este posibil ca numele să fi fost împrumutat de la prăjitura haitiană, făcută din albuş de ou şi zahăr, numită Meringue.

        Jean Fouchard susţine că numele de Merengue a derivat din Mouringue, muzica populaţiei Bantu din Madagascar numită „Bara”.

      Conform lui Fradique Lizardo, în perioada 1838-1849 a apărut în Havana, apoi şi în Santo Domingo (Puerto Rico) un nou dans: URPA sau „UPA Habanera” (UPA din Havana) ce includea o parte numită „ Merengue. 

       Flérida de Nolasco îi atribuie paternitatea primelor compoziţii de Merengue „Ay, Coco!”, „El sancocho”, „El que no tiene dos pesos no baila” şi „Huye Marcos Rojas que te coje la pelota” colonelului Juan Alfonseca Baptiste (1810-1875). 

      Primul articol despre Merengue a apărut în publicaţia Oasis în 1854 şi a fost semnat de Eugene Perdomo. Din 1930, Merengue este recunoscut ca dansul naţional al Republicii Dominicane.

      Deşi din punct de vedere muzical este legat de Cuba, dansul provine din insula Hispaniola – o parte din aceasta fiind numită azi Haiti, iar cealaltă Republica Dominicană. Începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea, în Republica Dominicană acest gen de muzică poartă numele,  „Mereng” în creolă şi „Meringue” în franceză.

      Sigur este, însă, că Merengue s-a născut în regiunea Cibao în jurul anului 1850. În această regiune, popularitatea Merengue-lui era atât de mare încât în zilele noastre este denumită „The craddle of merengue” (legănul Merengue-lui).

      La începutul secolului XX, câţiva muzicieni educaţi Juan F. García, Juan Espínola şi Julio Alberto Hernandez au organizat o mare campanie pentru a introduce acest dans în saloanele de dans. Succesul lor nu a fost însă imediat, deoarece înalta societate refuza să-l accepte invocând în  principal caracterul vulgar al versurilor. 

      Protipendada a început să accepte Merengue-ul abia când o familie de aristocraţi din Santiago i-a cerut lui Luis Alberti să scrie un cântec pentru petrecerea organizată cu ocazia aniversării a 15 ani a fiicei lor. Alberti a scris „Compadre Pedro Juan”. Cântecul nu numai că a fost acceptat, dar a devenit şi un hit, fiind considerat astăzi un fel de imn al Merengue-lui. 

      În 1930, Rafael L. Trujillo a intuit importanţa Merengue-lui ca mijloc de propagandă şi l-a folosit ca un vector ideologic în campania sa prezidenţială invitând pentru aceasta câteva formaţii „Perico Ripiao”. La „dorinţa” dictatorului, posturile radio au integrat Merengue în programele lor, industria muzicală le-a urmat, şi într-un final, festivalurile de Merengue au fost asimilate ca părţi ale moştenirii culturale naţionale. În 1961, când regimul Trujillo a luat sfârşit, Merengue a redevenit o formă de exprimare populară. Mai mult chiar, a integrat noi forme muzicale, şi-a lărgit paleta instrumentală, ajungând şi în SUA. Acolo, interpreţi moderni precum Juan Luis Guerra şi WilfridoVargas au avut parte de succese deosebite. În cele din urmă, în 1990, a fost nominalizat pentru „Grammy-Award” la secţiunea Latino.

      Melomanii deosebesc mai multe tendinţe de stil, precum Bolemerengue, Jalemerengue, Juangomero şi Pambeche.

      Pentru a simplifica lucrurile, experţii dominicani au împărţit Merengue în două categorii: Merengue „tradiţional” şi cel „citadin”.   

      Primul poate fi întâlnit în mediul rural şi este interpretat de Combo-uri (tarafuri) formate din trei până la patru muzicieni denumite „perico ripiao” și conţin în mod tradiţional o „tambora”, o „guirra” şi un acordeon. 

      Merengue-ul „citadin”, care s-a impus  pe piaţa şi în cluburile de noapte, are o instrumentaţie mult mai bogată. La cele deja menţionate, se adaugă trompetele, tromboanele, e-bass-urile şi sintetizatoarele, toate acestea conferind muzicii un sound modern și atrăgator pentru tânăra generație. Formele Merengue-lui cele mai actuale: Tecno-, Rap-, sau Hip Hop-Merengue sunt bine clasate în topuri şi în discoteci.

       În mod tradiţional, o piesă de Merengue este formată dintr-o introducere „paseo”, care dezvoltă tema cântecului şi „jaleo”, un tip de crescendo, cântat pe mai multe voci. 

       Un eveniment important în ceea ce priveşte Merengue îl reprezintă carnavalul organizat în Republica Dominicană în fiecare an, în a treia săptămână din iulie. Mii de dominicani şi de turişti dansează pe ritmurile Combo-urilor, pe Bd. George Washington, de-a lungul Malecon-ului.