Vals Vienez

Scurta istorie a Valsului Vienez

Primele atestări documentare ale dansurilor precursoare, înrudite sau care au influenţat geneza Valsului Vienez (cel mai vechi dintre dansurile sportive) provin din al doilea deceniu al secolului XVI, când, primul strămoş al Valsului, Dreher-ul, a apărut în Germania. Austria şi Franţa nu s-au lăsat nici ele mai prejos, inventând propriile forme de proto-vals, Weller-ul, în 1580, şi respectiv Nizzarda, în 1590. Prima atestare a unui dans popular purtând numele de La Volte, interpretat pe o muzică cu ritm de 3/4, datează din anul 1556, în Provence, Franţa. La Volte a fost introdus în programul balurilor de la Versailles de către Caterina De Medici, în 1581.


La rândul lor, italienii pretind că Volta este un dans originar din Peninsulă. Indiferent de locul de origine, acesta a făcut parte din genul Contredanse (Franţa) sau Contra-danza (Italia), în care dansatorii nu dansează singuri, şi nici în perechi independente, ci într-o formaţie în care perechile şi indivizii interacţionează între ei, materializând în timpul dansului o serie de forme geometrice, cum ar fi liniile, cercurile etc. Păstrând proporţiile, putem spune despre Contra-dans că este precursorul dansului sportiv în formaţie din secolul al XX-lea. La începutul secolului al XVII-lea, în Italia şi Franţa (ţări care dictau moda în dans), la balurile nobiliare, domnii ţineau partenerele în dreapta lor, deoarece îşi ţineau sabia în partea stângă, iar mâinile, din raţiuni estetice sau de etichetă, erau poziţionate într-o manieră similară celei folosite astăzi în competiţiile de dans sportiv. De fapt, istoricii consideră că este primul dans care s-a dansat în Poziţie Închisă, element de o importanţă covârşitoare pentru dezvoltarea ulterioară a dansului în pereche.


În 1670 este compusă prima melodie de Vals, O du lieber Augustin, iar pe 17 noiembrie 1766 este pusă în scenă, la Viena, opera Una cosa rara, pe muzică de Vals. Un alt dans la modă în acea perioadă a fost Mazurka, originar din Câmpia Mazoviei, de unde a migrat spre vest, fiind introdus la curtea Germaniei de către Augustus al II-lea, elector al Saxoniei şi rege al Poloniei între 1697 şi 1733. De aici a fost importat de Franţa. Au urmat, după Mazurka, câteva forme incipiente de Vals, ale căror nume fie veneau să sublinieze mişcarea de rotaţie şi alunecare a dansatorilor, cum ar fi Spinner sau Schleifer, fie purtau numele zonei de origine, ca Steirer (Steirermark din nordul Sloveniei) sau Landler (Land ob der Enns din Austria). De exemplu, pentru a vă face o idee cât mai exactă asupra a ceea ce însemna Landler-ul, trebuie să vă imaginaţi perechi de dansatori care alunecau, se roteau şi se sărutau întrun contact caracterizat de izvoarele documentare ale vremii ca fiind promiscuu şi indecent. Din când în când, partenerii se separau, bărbatul interpretând o parte solistică, după care perechea se reunea pentru a continua dansul.

O parte dintre aceste dansuri a supravieţuit până în zilele noastre şi este, în general, acceptat faptul că precursorul lor este Volta, care le-a împrumutat caracterul rotaţional, aşa cum şi cestea au împrumutat Valsului, la rândul lor, alunecarea specifică.


La sfârşitul secolului al XVIII-lea, odată cu apariţia sălilor de bal luxoase (despre celebra Apollo, inaugurată în 1808, se presupune că putea găzdui 3000 de perechi de dansatori simultan), acest gen de dans a căpătat valenţe de socializare deosebite. Însăşi curtea regilor de Habsburg a adoptat acest gen de dans, e adevărat, sub o formă mai rafinată şi mai apropiată de cea pe care o are astăzi, deşi nu fără opoziţia puritanilor vremii, care îl considerau în continuare scandalos şi indecent, dorind interzicerea lui. Acest gen de dans era diferit de variantele sale latine şi a fost cunoscut sub numele de Deutsche. Referiri la această forma de Vals pot fi întâlnite în Die Leiden des Jungen Werther, scrisă de Goethe în 1744 şi în corespondenţa lui Mozart din Praga anului 1787.


În Franţa, Valsul a înlocuit Menuetul, căzut în dizgraţie în urma revoluţiei din 1789. Acesta a fost importat de către soldaţii francezi care, după ce i-au învins pe austrieci (la Austerlitz, pe 2 decembrie 1805) şi pe germani (la Iena, în 1806), s-au lăsat, la rândul lor, cuceriţi de dansul naţional al acestora. Începând cu 1810, Valsul a căpătat o recunoaştere cvasiuniversală, astfel încât chiar şi împăratul Napoleon a învăţat să îl danseze, pentru a o impresiona pe tânăra sa logodnică austriacă, Marie Louise. Şi Anglia a fost cucerită, la rândul ei, de noul dans, nu însă fără a trezi animozităţi. Prima atestare documentară pe care o avem în legătură cu aceasta datează din vara lui 1814, când contesa Lieven, soţia ambasadorului rus, a dansat Vals la Almack, provocând rumoare în rândurile audienţei. Consacrarea definitivă a venit însă un an mai târziu, când în acelaşi loc au dansat Vals împăratul Alexandru al Rusiei, prinţesa Esterhazy şi lordul Palmertson. În acelaşi an apare prima lucrare care avea ca subiect învăţarea acestui dans, scrisă de Thomas Wilson.


Încetul cu încetul, odată cu afirmarea noii aristocraţii generate de epoca industrială, detractorii Valsului au fost reduşi la tăcere, cu atât mai mult cu cât Joseph Lanner (1801-1843), Johann Strauss senior (1804-1849), cu Marşul Radetsky, şi Johann Strauss junior (1825-1899), cu Dunărea albastră, au făcut ca acest dans să-şi piardă imaginea de dans popular cântat de mici tarafuri de lăutari şi l-au făcut să devină foarte elegant, sofisticat chiar, muzica fiind interpretată de orchestre cu o componenţă foarte complexă, conţinând o varietate mare de instrumente muzicale.

Nu au lipsit nici excesele privind acest gen de dans, două dintre ele fiind Langaus în Austria (Viena în 1830) şi Valse à deux temps în Franţa. Acesta se caracteriza printr-un ritm foarte alert, ceea ce făcea ca dansul să degenereze într-un fel de învălmăşeală în care bărbatul îşi târa partenera în jurul ringului cu o totală lipsă de consideraţie faţă de coregrafie, eleganţă, muzică sau faţă de ceilalţi dansatori. Singurele lucruri care contau erau viteza cu care perechea se deplasa şi numărul de ture de ring parcurse în timpul unei melodii.


La sfârşitul secolului al XIX-lea, în Europa, Mazurka şi Valse à deux temps au căzut definitiv în dizgraţie, nu însă fără a-şi pune amprenta asupra unor dansuri ca Polka şi Vals. În urma acestor influenţe a rezultat o serie de dansuri hibride, precum Polka Redowa, Polka Mazurka, Gitana şi Zingerilla.


Următoarea etapă în devenirea Valsului, aşa cum îl cunoaştem astăzi, o reprezintă un dans hibrid care conţinea paşi atât din Vals, cât şi din Mazurka. Acesta se numea Quadrille şi a fost la modă la începutul secolului al XIX-lea În ceea ce priveşte forma modernă a Valsului Vienez, în anii ’60-’70 au avut loc numeroase discuţii şi controverse între profesorii de dans din Germania şi Anglia referitoare la figurile permise în competiţii, discuţii care s-au materializat în 1983, când International Comitee of Ballroom Dancing a standardizat figurile de dans care urmau să se danseze astfel: * Natural şi Reverse Turn (figuri definitorii caracterizate de deplasări şi întoarceri continue);

  • Changing Steps (figuri de legătură între cele două genuri de întoarcere menţionate anterior); 
  • Natural şi Reverse Fleckerls (figuri de dans rotativ-staţionare);
  • Contra Check (figură de legătură între cele douăfleckerl-uri).


Figurile de dans enumerate mai sus au fost singurele permise în competiţiile de dans sportiv timp de aproape două decenii. Mai nou, WDSF, din dorinţa de a revigora Valsul Vienez şi de a-l face mai spectaculos şi mai interesant, atât pentru sportivi, cât şi pentru spectatori şi mass-media, a permis, pentru o perioadă de probă, folosirea şi a altor figuri. Fără a avea pretenţia că am tratat exhaustiv acest topic, am încercat să vă oferim mai sus câteva repere care să vă permită să vă faceţi o idee despre geneza Valsului Vienez.